Exil = părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei de a scăpa de o prigoană. Aceasta este definiția exilului în DEX-ul din 1998. Simplă și rece. De parcă după acea plecare omul devine altcineva și viața de dinainte nu a existat. Dar prigoana însă devine emoțională și prinde rădăcini tot mai adânci. Este invizibilă, dar nu absentă.
În weekendul 17 – 18 septembrie a avut loc premiera spectacolului „Exil” scris și regizat de Alexandra Badea. Acțiunea se petrece pe trei planuri: anii ’70, ’90 și ‘2020 și fără broșura spectacolului acțiunea mi s-ar fi părut un pic dificil de urmărit și de înțeles, chiar dacă anii apăreau pe ecran și numele personajelor erau menționate constant. Am apreciat de la bun început importanța acordată traumei transgeneraționale, un concept care primește tot mai multă atenție, alături de metoda constelației familiale. Și cred că nu există neam care să nu aibă o traumă transgenerațională, conștientizată sau neconștientizată, vindecată sau nu. Pe durata spectacolului mi-am amintit de prima traumă de acest tip pe care am observat-o acum mulți ani, în adolescență. M-am întrebat atunci: de unde a pornit? De ce nu se oprește? Când și cum se încheie? De patru generații tiparul se repeta și la acea vreme am fost indignată de continuitatea ei.
Mai târziu am înțeles că nu este un aspect care se întrerupe ușor, ci trebuie conștientizat, acceptat și vindecat. Acest lucru se întâmplă atunci când conflictul interior devine atât de puternic încât omul ori cedează ori caută o cale de rezolvare. Spectacolul ne arată ambele variante prin frământările personajelor și deciziile lor. Ne arată cum, în comunism, nu exista să alegi cu sufletul, ci alegeai cu mintea pentru a supraviețui. Ne arată inclusiv cum până și simpla supraviețuire putea să devină prea mult într-un astfel de regim, cum a fost pentru Oana (Aylin Cadîr).
Pentru cei care suntem născuți după 1989 poate că ne este ușor să judecăm faptele rudelor sau altor persoane, însă nu suntem în măsură. Fiecare a luat a cea mai bună decizie considerată de el la momentul respectiv pentru a trăi decent. Desigur, nu iau în calcul situații excepționale. Oricât de mult am citi, am asculta, am vedea, nu o să putem împărtăși acele momente, stări și gânduri pe care le-au avut cei de dinaintea noastră. Tocmai din acest motiv este important să avem compasiune și răbdare în a desluși, accepta și vindeca trecutul. Ignorarea lui nu face decât să faciliteze propagarea conflictului interior și implicit a traumei, iar trauma individuală se reflectă în cele din urmă la nivel colectiv.
Cred că „Exil” este acel spectacol așteptat, potrivit pentru scena mare a Teatrului Național din București și necesar în zilele noastre. Este un spectacol care are potențialul să dea de gândit și spectatorii să plece cu teme pentru acasă. Este acel ceva care dă un imbold, pentru a pune întrebări și a căuta răspunsuri. La nivel de reprezentare, mi-ar fi plăcut ca proiecțiile video să fie mai rare, astfel atenția ar fi fost mai accentuată pe ce se întâmplă pe scenă, nu pe ecran.
Exil
de Alexandra Badea
Regie: Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie
Stagiar regie: Tudor Licu
Muzica originală: Călin Țopa
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Distribuție:
Ema: Ada Galeș
Vlad: Emilian Oprea
Agnes: Cosmina Olariu
Liviu: Florin Călbăjos
Irina: Crina Semciuc
Marius: Emilian Mârnea
Magda: Ana Ciontea
Agnes 2: Irina Movilă
Irene: Diana Dumbravă
Paul 2: Mihai Călin
Ian: Alexandru Potocean
Marius 2: Richard Bovnoczki / Liviu Lucaci
Paul: Ionuț Toader
Oana: Aylin Cadîr
Horia: Vitalie Bichir